Copoiul ardelenesc

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este un câine de vânătoare unguresc străvechi, caracteristicile lui s-au format de-a lungul secolelor datorită condiţiilor specifice de climă, relief şi a condiţiilor de vânătoare. Toată înfăţişarea denotă nobleţe si armonie. Mână şi opreşte excelent, poate fi folosit pentru căutare şi pentru munca de limier. Are simţul olfactiv deosebit de dezvoltat, capabil să caute perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefneşte caracteristic, iar în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător, ce poate fi auzit de la mari distanţe. În timpul vânătorii, răpitoarele cu păr de statură mai mică sunt prinse şi sugrumate, vânatul mare mânat şi oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Alte denumiri: Hungarian Hound, Transylvanian Bracke, Siebenburgen Bracke, Erdelyi kopo, Transsylvanischer Laufhund, Siebenbürgischer Laufhund, Ungarische Bracke.

Istorie şi origine

Cercetările istorico-arheologice au pus în evidenţă că triburile maghiare, la sosirea lor în Europa (secolele 7-10), au adus cu ei în Bazinul Carpatic pe lângă ogari şi caini ciobanesti şi un fel de copoi cu statură mai robustă. Acest câine-copoiul-aparţinea rasei „copoi tătar", originari din Asia Centrala. Aceşti copoi, ajunşi în Europa, prin încrucişarea cu "copoiul celtic", endemic în Europa, au dat naştere unei rase noi, copoiul Panonic, strămoşul comun al copoiului ardelenesc şi a vijlei maghiare. Din acest trunchi comun s-au format şi celelalte rase de copoi ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum copoiul austriac, slovac, polonez şi câţiva copoi din Balcani. Denumirea oficială FCI: Hungarian Hound-TRANSYLVANIAN SCENTHOUND-Erdélyi kopó, în latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Cuvântul unguresc „kopó" apare pentru prima dată, potrivit Oklevélszótár (Dicţionar de Diplome) în diplomele maghiare redactate în limba latină. Astfel, într-o diplomă datată în 1237 din Pannonhalma, apare referirea: Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou. In 1240; „Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke". In 1293 : Iwau Leseu Kopou Nuzo Nertheu Lukeu et Thuzon servientes, ca nume de ocupatie. 1399 : Thomam dictura Kopó, 1422 : Dominico Kopó ca nume de familie, 1492 : Vrbanus Kopo. Mai târziu întâlnim cuvântul "kopou", iar în 1788 apare sub forma de "koppo". Semnificaţia cuvântului kopo în limba maghiară este "a prinde", a înhăţă , a apuca (kopó, kapó, kapni, vadat elkapó - a prinde, a lua, cel ce apucă vânatul). Primele ilustraţii, desene, picturi le găsim în Codex Albensis scrisă la Szekesfehervar între anii 1100-1120 copoi cu iepure, în Képes Krónika (Cronica Pictata) din anii 1374-1376, pe miniaturile colorate vedem copoi de diferite culori, în pictura regelui maghiar Sigismund Luxemburg (1368-1437) într-un codex din sec. 15 se vede un copoi în faţa tronului. Pe o cupă de argint gravat din Transilvania din anii 1600 putem vedea doi copoi ajutând la o vânătoare de urşi cu lancea. Familiile Rákóczi şi Zrínyi aveau cei mai buni copoi, copoiul negru ungar. Este consemnat că principele Rákóczi György (1593-1648) avea ogari şi copoi foarte renumiţi. In curţile nobiliare ardeleneşti a existat un efectiv mare de câini de vânătoare. Lângă curţile nobiliare erau construite clădiri pentru copoi şi crescătorii de câini (de ex.bucătărie de copoi, lăcaşe pentru paznicii de copoi). Numele ocupaţiei era canifer. Locuinţa caniferilor regelui, sau ai contelui era denumită după rasa de câine cu care se ocupau: ex. Kopó (satul copoiarilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Peszér (canifer), Vizslás etc. Paznicii de câini şi copoiarii contelui Thököly István, în anul 1666, vânau în jurul localităţii Késmárk (Kezmarok, actuala Slovacie) cu ogari, vizsle şi copoi. Principele transilvănean, Apafi Mihály (1661-l690), avea 54 de vizsle, 83 de copoi, 125 de ogari, nobilul Bornemissza József, în secolul al 18-lea, avea 80 de copoi şi 25 de ogari. Mare vânător, scriitor si copoiar a fost contele Újfalvi Sándor (Kackó-Câţcâu, 1792 — Kolozsvár-Cluj, 1866). Picturile lui Vastagh György (1834-1922) făcute în anii 186o reprezintă pe Újfalvi Sándor călare alături de doi copoi şi un mistreţ, iar pe o altă pictură în ulei apare alături de doi copoi şi un urs vânat. Până în sec. al 19-lea copoiul a fost destul de răspândit în Bazinul Carpatic. Prima descriere a fost făcută de către Pák Dienes în Vadászattudomány în anul 1829: "Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică găseşte, hârţuieşte, goneşte vânatul şi între timp latră pe un ton înalt, sonâtor." Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit Copoi Maghiar, a mai fost numit copoi de pădure (erdei kopó), copoi roşcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi şi cu picioare scurte, copoi negru maghiar etc. Din denumirile de epocă reiese că nu era vorba de aceeaşi rasă, mai degrabă despre o familie de rase. Dovadă este faptul că la unii indivizi ai rasei şi astăzi apar aceste semne deosebite. Schimbările structurale ale bazinului Carpatic- desecările, scăderea suprafeţelor păduroase, sunt cauze din care vânătoarea cu copoi s-a restrâns pe zonele muntoase ale Carpaţilor din Transilvania şi Slovacia de azi. Prima înregistrare era în 1886 în Cartea de Origine a Câinilor de Vânătoare Maghiari (Magyar Vadászeb Törzskönyv)-inregistrat cu numele Magyar kopó (Copoi Maghiar), în anul 1899 a fost întemeiată MEOE (Asociaţia Chinologică Maghiară) şi până în 1944 copoii au fost înregistraţi de către Magyar Vizsla Klub (Clubul de Vişlă Maghiar), în 1910 au fost înregistrate câteva exemplare iar în 1941 (în nordul Transilvaniei) au fost înregistrate încă 27 de exemplare, dar cel de al doilea război mondial n-a fost favorabil pentru vânătoarea cu copoi. In Ardeal, prin anii 1940, pandurii "cu pene de cocoş" (kakastollas csendőrök) au folosit copoiul ca şi câine de poliţie, ceea ce pentru renumele lui de mai târziu n-a fost favorabil. In legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii, 1921, 1932, 1947, rasa a fost declarată fiară răpitoare aşa că rasa aproape a dispărut. Aceste legi au decimat serios efectivul şi aşa redus al copoilor. Probabil pe lângă motive ideologice, aveau şi motive de gospodărire a vânatului. Intre anii 1944 şi 1969 n-a fost înregistrat niciun cuib, după evidenţa FCI rasa s-a stins total. Totuşi în mâna "vânătorilori ţărani" au mai rămas copoi. Aşa că atunci când în anii 1960 Dr. Győrffy Lajos, medic veterinar al Federaţiei Maghiare a Vânătorilor şi Dr. Fodor Tamás, biolog au început să caute exemplare de sânge pur în Ungaria, au venit şi în Transilvania pentru împrospătarea de sânge. Prin Bogdán Imre şi mai ales prin Dr. Bodor László, medic în Sighetu Marmaţiei, au ajuns la Nyisztor Péter din Sighet, care a avut 7-8 copoi ardeleneşti rasă pură. De la el au fost cumpăraţi doi căţei, care au fost duşi în Ungaria şi au fost depuşi în Grădina Zoologică din Budapesta fiind numiţi Mózsi de Grădina Zoologică (mascul) şi Réka de Grădina Zoologică (femela). Mai târziu au găsit şi alţi copoi ardeleneşti de rasă pură, (de ex. cu ajutorul lui dr. Kelemen Attila si dr. Bóka Géza in anii 1963-64 au mai gasit exemplare la Jeica-Zselyk, jud. Bistrita Nasaud) care au fost folosiţi pen­tru împrospătarea de sânge. Aşa a început revitalizarea rasei cu conducerea lui Dr. Anghi Csaba şi a lui Dr. Szederjei Ákos. în 1966 FCI oficial a recunoscut rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 1-a înlocuit cu numărul 241. In Romania primele copoi inregistrati oficial de catre ACHR, Lola si Corbu s-au nascut in anii 1970 in canisa lui Lőrincz Márton. Ulterior standardul a suferit mai multe modificări, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăţi. La ultima modificare de standard din 2000, nu se ştie de ce, a fost omisă descrierea detaliată a varietăţii cu picioare scurte, doar la "Scurtă istorisire" se aminteşte de această varietate a rasei. Totuşi, varietatea de picioare scurte de culoare galben roşcat-albă exista şi în Ungaria şi în Romania. In 2004 Guvernul Ungariei a declarat patrimoniu naţional rasele de origine maghiară, inclusiv Erdélyi kopó (copoiul ardelenesc) prin Anexa 32/2004 (IV. 19) Decizia OGY. Cea mai precisă descriere a rasei provine de la ornitologul şi vânătorul brasovean Czynk Ede (1851-1899), apărută postmortem în revista de vânătoare în limba germană Waidmannsheil! din anul 190l XXI. Nr. 3-4: Die Siebenbürger Bracke. El a postat şi câteva poze cu copoii din Sibiu. "...domnii de la ţară au organizat vânători bine concepute cu durată de mai multe zile, chiar săptămâni, cu participarea iobagilor, la care întotdeauna au fost prezenţi câţiva copoi prinşi la lesă, care fie că ei au scotocit vânatul, fie că au fost hărţuiţi de oameni, au gonit în faţa puşcaşilor. Tatăl meu, care s-a născut în 1798, chiar şi la vârsta de 84 de ani abia dacă avea fire de păr alb, povestea că bunicul-care a trăit 89 de ani-în tinereţe a vânat zimbrii în munţii Ghurghiului. La asemenea vânători un rol fundamental îl aveau copoii dârji, puternici, care au mânat zimbrul uriaş, au adus în bătaia puştii sau l- au oprit. Ne aducem aminte atât bunicul meu, cât şi tatăl meu şi eu, că de fiecare dată s-a întâmplat la fel. Cu cea. 40-50 de ani mai înainte, cu ocazia schimbului de comerţ cu Levante, au ajuns în ţară şi câini străini, dar aceştia n-au putut rezista faţă de bine stabilizata rasă, denumită Siebenbürger Bracke. Copoii noştri s-au răspândit în tot Ardealul. Atât vânătorii orăşeni, domneşti, cât şi cei de rând îl folosesc şi în prezent. Găsim în mod deosebit copoi de foarte bună calitate în zonele montane, păduroase pe întinderea cea mai mare a ţării. Câinii pe scurt sunt numiţi "Jagdhund" (câine de vânătoare) sau "brackirer" (mănător) mai rar "Bracke" (copoi). Maghiarii-secui îl numesc "kopó", de aici vine în limba română denumirea de "copoi". Saşii din Ardeal îl numesc la fel "Jochtangd" (Jagdhund), denumirile Kapo sau Kopó le folosesc mai des. Cele din urmă denumiri au fost preluate de la secui şi de români, aceştia trăind în jurul lor."

Folosirea copoiului ardelenesc

Copoiul ardelenesc este una din cele mai elegante rase de câini. Este câine de vânătoare străvechi unguresc, caracteristicile i s-au format datorită condiţiilor specifice de climă, de relief şi condiţiilor de vânătoare. Toată înfăţişarea denotă nobleţe si armonie. Mână şi opreşte excelent, poate fi folosit pentru căutare şi pentru munca de limier. Mirosul deosebit de dezvoltat, caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, chefneşte caracteristic, în timpul gonirii latră pe un ton înalt, răsunător ce se aude departe. Răpitoarele mai mici cu păr sunt sugrumate, vânatul mare mânat şi oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Lucrează individual şi departe de conducătorul lui, cu ocazia unei vânători aleargă chiar şi 80-100 km. Totdeauna se întoarce la locul de pornire. La munca lor caracteristică se folosesc haite mici compuse din trei-cinci copoi, dar lucrează şi individual. In Europa se cunosc două feluri de vânători cu copoi, cel apusean şi cel răsăritean. Scopul celui apusean este ca haita compusă din mulţi copoi să captureze vânatul. Astăzi scopul este mai mult unul sportiv, un cross călare, iar vânătorii călare să se distreze bine. Vânătoarea în stil răsăritean se desfăşoară cu unu-trei copoi. Scopul este scularea vânatului care ziua nu se mişcă şi gonirea lui către vânătorii care stau pe trecători. Copoiul ardelenesc nu este potrivit pentru vânătoare cu haită de copoi tip apusean. Contele Széchenyi István (1791-1860), baronul englez John Paget (1808-1892) în 1842 la Câmpia Turzii (Aranyosgyéres jud. Cluj), baronul Wesselényi Béla (1847-1904) la Jucu (Nemeszsuk jud. Cluj) au încercat folosirea în haită a copoiul ardelenesc, dar fără reuşită. Rolul principal al copoiului este ţinerea urmei fără abatere şi căutarea rapidă a unor teritorii imense, lucru pentru care nicio altă rasă nu este potrivită. Copoiul este un câine independent - aşa şi trebuie să fie- de multe ori lucrează la kilometri distanţă de stăpânul său si trebuie să rezolve anumite situaţii. Copoiul este conştient de valoarea sa şi greu se poate dresa. Rănile serioase nici nu le sesizează, dar o apostrofare minimă îl influientează în asa fel încât zile întregi devine inutilizabil. Dacă este învăţat cu îndemnare, cu răbdare se poate ajunge la ei la orice, ce poate face un câine, dar zgarda cu cuie, bâta, biciul, în general pedeapsă corporală îl distruge. Nu îi place urmărirea la lesă lungă. Cum se încordează lesa, devine nervos, iar după câteva repetări pierde orice chef de lucru.

La goană de mistreţ, în măsura posibilităţilor, să aducem numai câini care au avut contact cu mistreţii cel puţin în ţarc. Foarte important este să cunoaştem stabilitatea sistemului nervos al câinelui. Parţial trebuie să stim cum reacţionează la focul de armă, deoarece la vânătoare cu goană se trag multe focuri de armă, iar un câine cu sistem nervos labil cade în panică şi fuge. Pe de altă parte trebuie să fie indiferent şi faţă de gonaşi, deoarece aceştia strigând şi lovind copacii, pot provoca cu uşurinţă un atac din partea unui câine cu înclinaţie agresivă. Este o treabă norocoasă dacă prima vânătoare se desfăşoară în ţarc, deoarece posibilitatea ca să se piardă câinele este minimă şi este posibil să se întâlnească cu mistreţul. Creşte şi posibilitatea ca mistreţul să fie împuşcat chiar în faţa lui, în felul acesta copoiul va avea senzaţia de reuşită, mai repede îndrăgeşte goana de mistreţ decât să îndrăgească gonirea căpriorilor. La introducerea copoilor (în general a câinilor la mistreţi) trebuie să ne străduim ca începătorul să nu poată greşi, să nu devină vânător de cerbi sau de căprioare. La vânătoare în ţarcuri, copoiul se obişnuieşte să se caute în faţa liniei de gonaşi şi la ce distantă să mâne vânatul. Pe terenuri libere este bine ca la pornirea liniei gonaşilor copoiul tânăr să fie condus la lesă lungă în raport de teren, deoarece cerbul sau căprioara mai sensibilă se întoarce la începutul goanei. Este bine ca în asemenea situaţii să nu dăm drumul câinelui pasionat până ce „colegii" mai experientaţi nu dau de mistreţ. In acest caz lătratul de gonire aproape că îi îmbată pe ceilalţi copoi, şi mai ales cei tineri vor alerga peste munte şi punte în direcţia lătratului. In asemenea cazuri să desfacem totul de pe copoi nu cumva să se agate în vreo creangă puternică sau într-un gard. Dacă avem un copoi antrenat şi capabil chiar şi prima dată nu va istovi vânătoarea pe durata întregii zile. Este eronată părerea că mărimea copoiului poate fi defavorabilă fată de mistreţ în deset. Părerea celor care vânează cu copoi ardeleneşti este: chiar dacă se mai întâmplă răniri, nenorociri ce se termină cu moartea câinelui, acestea sunt rare. Aceasta se datorează faptului că, în general, copoii nu se prind în vănat respectând distanţa potrivită, au grijă de sine. Este o însuşire foarte bună a multora dintre copoi puternica înclinaţie de a boci lângă vânatul căzut, ceea ce este foarte util şi se poate dezvolta. Mistreţii răniţi şi ascunşi în deset trebuie semnalizaţi la locul exact şi îndelungat, până când vânătorul îi dă lovitura de graţie. Nici în acest caz nu este potrivit dacă copoiul se prinde de mistreţul rănit şi culcat deoarece îndeamnă la fugă şi împiedică vânătorul în ochire. S-a întâmplat ca după terminarea goanei, când se considera că toti mistreţii împuşcaţi au fost adunaţi, unul din copoi, rămas liber, a cercetat teritoriul apropiat şi a găsit un mistreţ neobservat, mort în vegetaţia deasă, pe care l-a bocit până ce a fost adunat. Dacă n-ar fi fost găsit de copoi şi semnalizat perseverent, vânatul ar fi fost pierdut. Obiceiul copoilor de a se pierde deseori la vânătoare pe terenuri mari, nu s-a adeverit întotdeauna. Este adevărat că nu după fiecare goană adunăm tot atâţia copoi ca şi la pornire, dar la terminarea zilei de vânătoare copoii se reîntorc. Bineînţeles nu este scopul nostru, câinele să colinde singur pădurea, dar copoiul tânăr, obişnuit cu modul actual de vânătoare va întelege şi va respecta marginile goanelor. Numai în cazuri extreme poate să se piardă. Câinele trebuie obişnuit cu metodele actuale de vânătoare. A organiza mai multe goane într-o zi, a parcurge distanţe mai mari între corpuri de pădure cu maşinile de teren este o provocare pentru orice câine. Deseori nu copoii rămân în urmă, ci noi nu avem răbdare să îi aşteptăm. Copoiul ardelenesc are un caracter liniştit, echilibrat, totodată hotărât şi este temperamental. Nepretenţios şi uşor adaptabil, nu latră nemotivat. Faţă de străini este rezervat si bănuitor, dar ţine mult la stăpanul lui, pe care îl şi apără. Datorită curajului şi a fidelităţii poate deveni un bun câine de pază.

Varietăţi

Este prăsit în două varietăți. Una a copoiului ardelenesc cu picioare lungi, cealaltă cu picioare scurte. Cele două varietăți diferă la mărime, culoare și păr. Copoiul cu picioare lungi are înălțimea la greabăn de 55-65 cm, culoarea de bază este negru catifelat cu semne roșii-galbene închise și albe. Copoiul cu picioare scurte la greabăn are 45-5o cm, culoarea de bază roșcată, semne albe apar și la el. Dar să vedem ce scrie Czynk Ede in 19ol: „Copoiul ardelenesc în general este ceva mai mare decât câinii de talie mijlocie, înălțimea medie la greabăn este de 60-65 cm. Câinii folosiți de români la capre negre în munți sunt numai de 60 de cm, sau chiar mai mici. Dar acești copoi mici, de cele mai multe ori sunt rezultatul unei întrețineri mizerabile, urmările hrănirii și a consangvinizării. Lăsat după voia lui, un asemenea câine cu foame de lup umblă peste tot, mănâncă cele mai oribile lucruri, si în-cearcă să prindă undeva câte un iepure. Dacă reușește, după aceasta va fi pe drumuri zi și noapte și va vâna tot timpul. Forma capului copoiului ardelenesc seamănă cu cel al copoiului austriac. Partea superioară a craniului este mai puțin rotunjită, linia de mijloc mai puțin pronunțată. Pielea de pe cap nu are riduri, buzele nu atârnă. Urechile de mărime mijlocie, trase peste ochi ajung peste ei. Pe la mijloc sunt mai lați, mai jos subțiinduse se rotunjesc. Mai sus, începând fară răsucire atârnă lângă cap. Ochii curați de mărime mijlocie, cu expresie binevoitoare la unii câini au chiar o privire plăcută. Culoarea este gălbui-brună, rareori mai închisă. Gâtul cu salbă lungă are riduri. Spatele destul de lung are crupă teșită. Pieptul nu este foarte larg, mai mult adânc decât în formă de doage, burta puțin suptă. Coada lungă, puternică și uniformă, treptat se subțiază. De la mijloc până la vârf este încovoiat în sus, la mulți câini în timpul căutării ajunge aproape pe spate. Picioarele anterioare sunt drepte, articulația cotului nu iese în afară. Umerii sunt oblici. Picioarele posterioare: fesele nu sunt foarte dezvoltate, partea de jos bine alungită nu este îndoită. Din spate privit nu are coate de vacă ci regulate.Nu pe toți câinii apar ghiare de lup. Unii vânători apreciază mai mult copoii născuți cu ghiare de lup. Laba picioarelor este rotundă, bine închisă, degetele puternice, pernițe tari și ghiare puternice. Părul mai aspru și scurt, deși mai lung decât la alte rase cu păr scurt (ex. Pointeri) este mai dur la pipăit, lucios, îndesat. Copoi cu păr lung sau mai lung, rareori se pot vedea.Culoarea, în marea majoritate a cazurilor, este negru -catifelată cu semne galbene mai accentuate sau mai palide. Apreciați sunt câinii negri cu semne roșiatic-galbene, cu două puncte deasupra ochilor, cu aceeași culoare pe falcă și pe partea interioară a picioarelor, dar cu un alb curat pe piept. Negri curați, la care semnele galbene sunt de un maro închis sunt rare precum și cei suri-maro sau galbeni spălăciți, care chiar dacă sunt buni la lucru, denotă lipsă de rasă curată. Pe lângă copoi negri, sunt crescuți în număr destul de mare și copoi de culoare galben-maronie cu semne mai deschise și cu pată albă mai mică sau mai mare pe piept. In cazul ambelor culori deseori apare și laba picioarelor albă. In munți, mai ales la vănătorile de capre negre, sunt folosiți acești mai mici copoi roșiatici. In ceea ce privește educarea și dresarea copoilor, putem spune prea puține lucruri, deoarece de un dresaj ca la câinii de aret nici nu poate fi vorba. Câinele tânăr este purtat cu cei mai în vârstă, până devine independent. Dacă nu avem la îndemână câini buni, ne ajută nasul și instinctul de gonitor. Vânătorul conduce câinele tânăr pe urmă sau pe dâră, și deseori el găsește vânatul înaintea câinelui, pe urmă lasă totul pe seama copoiului. Totul depinde de părinți buni.” In 1938 în revista Carpați nr. 2 A. Popovici scria așa:„In anul 191o am avut ocazia sa-mi procur un căpău de rasă, de care pe atunci se mai găsea și le ziceam „căpău ardelenesc".(...) Avea pieptul lat, format admirabil, picioarele înalte caracteristice iutelui, spatele drept și o voce adâncă și puternică. Pe spate era negru, pe burtă și picioare galben închis, pieptul galben închis cu o stea albă în mijloc. Se numea Villám, pe românește Trăsnet." Ionel Pop (1889-1985), în anii 193o, tot în revista Carpați scrie câteva detalii despre varietatea cu picioare scurte: „"Ardeleneștii" erau câini ușori, cu trup zvelt, îmbinau o impresie de delicatețe cu profilul vânjos al mușchilor. Mai mici la stat decât copoii obișnuiți, aveau capul modelat fin, cu botul cam ascuțit, ochii brun închiși, cu o expresie de blândețe abia găsită la alte rase. Caracteristică le era culoarea părului neted: păr galben-roșiatic, unicolor, fără nicio nuanțare. Gulerul alb ca zăpada, dunga de pe frunte, uneori albul fluierelor picioarelor se tăia în margini precise, fără treceri. Albul de pe cap se întindea pe șaua botului, până la nasturele negru al nasului. Erau câini blânzi, foarte atașați omului și casei, deosebit de sprinteni în urmărirea vânatului, aveau nas excelent si de obicei vânau dând glas înalt, sonor." La varietatea cu picioare lungi corpul s-a format pentru alergare pe distanțe lungi, cu osatură de atlet, nici dură dar nici subțire. Uscățiv, muschiulos, are o mișcare echilibrată, elegantă. Varietatea cu picioare scurte este puterni¬că, nu este scurtă la picioare, este clădită armonios. Este un câine robust, osos dar nu greoi, cu aparență elegantă. Cel cu picioare lungi era folosit la vânat mare, iar cel cu picioare scurte pe terenuri acoperite la vânat mic sau pe terenuri stâncoase la vânătoare de capre negre.

Bibliografie:

1. Kovács Ágnes

Az erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban 2001/5

2. Kiss Boglárka

Erdélyi kopó fajtabemutató  A Vadászkutya, 2007/3

3. Czynk Ede

Die Siebenbürger Bracke Waidmannsheil! 1901/3-4

4. Bolyky Miklós

Vadászati jegyzetek Thököly István idejéből  in. Vadászörömök-vadászörökségünk Motesiky Árpád 2004

5. Dr. Tóth Zoltán

Az erdélyi kopó in. Hunor vadászkönyv 185-189.

6. Laurentiu Florin Puicin

Consideratii istorice cu privire la originea raselor de caini ciobanesti romanesti

7. Ionel Pop

Tusi  in. Carpati 1933-1948

8. A. Popovici

 Ceva despre canele de mistreti  in. Carpati 1938

 

9. Gálfalvi Gábor

 

Székelykeresztúr és vidéke vadászatának múltja és jelene Székelykeresztúr 2003

 

10. Dr. Kelemen Attila

 

Az erdélyi kopóról in . Nimród 1999 ianuarie

 

11. Tóthpál Tamás

A szervezett turizmus kezdetei Erdélyben in. Erdélyi Gyopár 2003/1

12. FCI. Standard

by lory1592@yahoo.com

Oldal: Originea si folosirea copoiului ardelenesc/History
Siculus Erdélyi Kopó Kennel - © 2008 - 2024 - erdelyi-kopo.hupont.hu

A honlap magyarul nem csak a weblap első oldalát jelenti, minden oldal együtt a honlap.

ÁSZF | Adatvédelmi Nyilatkozat